O vorba din batrani spune: „La pomul laudat sa nu te duci cu sacul”. Ei bine, domnul Roger Waters – englez get-beget, nascut intr-un satuc pe nume Great Bookham, din comitatul Surrey – nu cred sa fi auzit de ea, si bine a facut… Cu toate ca stiam deja despre ce este vorba in spectacolul „The Wall” (termenul de concert nu poate descrie in totalitate fenomenul), m-am dus acolo cu cele mai mari asteptari din ultimii ani; iar acestea mi-au fost intrecute cu mult. Nu unul, ci doi saci daca aveam si tot s-ar fi umplut cu varf si indesat (cu genunchiul).
Cifrele aparute in presa sunt de-a dreptul naucitoare. Zidul adus de Waters la Bucuresti avand aproximativ 150 de metri lungime si 12 inaltime. Suprafata totala de proiectie: peste 1500 de metri patrati. Scena propriu-zisa, cu cel mai mare acoperis din lume la ora actuala, are o latime de 54 de metri si o deschidere de 32. Elementelor de productie le-au fost necesare 28 de tiruri sa ajunga la noi, in timp ce echipamentul tehnic a mai avut nevoie de inca 23. 2600 de oameni au lucrat la aceasta productie, iar in public au fost peste 50.000 – veniti sa il vada pe cel care, in cateva zile, implineste 70 de ani.
Impresionanta desfasurarea de forte, dar „The Wall” a fost cu adevarat unic prin altceva… prin emotie. Nu a avut nevoie de datul frenetic din plete, specific concertelor rock, ca sa impresioneze audienta. A fost un alt tip de emotie. Una pe care nu o poti descrie in cuvinte, dar poti spune ca ti s-a facut pielea de gaina cand ai auzit, in jurul tau, peste 50.000 de suflete cantand la unison: „Hey! Teacher! Leave them kids alone!”
.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.